Votul în alb

Printre români există mulţi dezabuzaţi refuznici. "Nu am nicio opţiune, nici un candidat nu e OK". Sfâşiat de dileme interioare sau pur şi simplu senin-indiferent, un astfel de coleg de societate ajunge să nu-şi dea votul nimănui, să pună ştampila pe lângă sau să nu se ducă la vot.

Frumoasă iluzie. Căci nefăcînd nimic, de fapt tot faci ceva; nu există opţiune de neparticipare. Un simplu tabel de decizie îmi arată că neparticiparea e egală cu susţinerea candidatului câştigător (oricare ar fi acela), deci, nevotând, tot votez. A, nu-mi exprim explicit opţiunea, nu spun "Da" în faţa ofiţerului electoral al Stării Civile, în sinea mea sunt împăcat cu decizia de neparticipare – egal. Rezultatul contează, iar rezultatul e că tocmai mi-am exprimat alegerea către cineva. E ca şi cum aş avea un bănuţ pe care trebuie să-l cheltui; el mi se trage automat din cont chiar dacă eu nu mă obosesc să-l dau pe ceva anume.

A doua frumoasă iluzie e că toate opţiunile sunt indiferente. Întotdeauna se va găsi un discriminator undeva. Din zece candidaţi toţi-o-apă-şi-un-pământ, unul a fost olimpic la chimie; sau ascultă Mozart; sau şi-a exprimat dezacordul faţă de dărâmarea unei clădiri vechi şi frumoase. Nici unul dintre aceşti factori nu reprezintă garanţia ca acel om este raiul administrativ pe pământ, dar cresc probabilitatea ca acela să fie mai bun decât ceilalţi (pentru că are un IQ mai mare, pentru că nivelul lui de cultură sau simţul estetic sunt mai ridicate etc). Maximizarea raţională a calităţii deciziei ar trebui să includă aceşti factori.

Deci, dacă tot aleg (chiar nealegând), ar fi corect ca alegerea mea să aibă în vedere aceste potenţiale plusuri. Cu ce mă ajută să evidenţiez neajunsuri personale pe care le găsesc şi în oferta altora? Atunci când iau o decizie, aceste neajunsuri se anulează reciproc; rămân ca discriminant plusurile de care vorbeam mai sus. Dar parcă România s-a blocat într-o cârcoteală cinică şi universală, interzicându-şi totodată ingenuitatea discernământului.

Remus Cernea bea sânge de cocoş leneş

"Nu presupuneţi că aş putea fi heterosexual", răspunde Remus Cernea, întrebat fiind dacă are o prietenă. Adică Remus Cernea ar putea fi foarte bine gay, şi întrebarea corectă ar fi dacă Remus Cernea "are o relaţie". Ce homofob, ziaristul acela.

Dragă Remus Cernea, nu ar fi nicio problemă dacă ai fi homosexual, însă s-ar cam vedea. Homosexualii au un anumit comportament, un limbaj al corpului specific, pe care tu nu-l prea afişezi. Însă, în numele corectitudinii politice, e mai bine sa ignori informaţiile vehiculate pre- şi pe lângă limbaj, şi să comunici conform unui cod de conduită stupid-progresist. Ce era dacă Remus Cernea era întrebat: "Ai o prietenă?" şi el ar fi răspuns "Nu, am o relaţie cu un alt tip, sunt gay". Ei bine, nu era nimic.

E la fel de evident că Remus Cernea aparţine genului masculin. De ce nu cere codul de conduită al corectitudinii politice ca omul să fie întrebat întâi dacă e bărbat sau femeie? Pentru că e evident? Şi ce-i cu asta? Nu-s femeile egale cu bărbaţii? Nu trece afirmaţia politică înainte de evidenţa faptelor? Văd diferenţa, dar nu se face să o spun – esenţa apostolatului progresist.

OK, poate că exagerăm şi întrebarea lui Remus e îndreptăţită. În norma societală a României, relaţia e între un bărbat şi o femeie iar excepţiile au parte de o privire tare rece. Dar reacţia lui Remus Cernea la întrebarea ziaristului e foarte războinică - îi răspunde, apoi îi aruncă o privire ucigaşă, gen "Ai înţeles, mă?" Ma gândesc: dacă ar fi Gabriel Liiceanu gay? Cu câtă fineţe şi cu câtă poantă ar reacţiona la o astfel de întrebare… Modul în care i-ar comunica întrebătorului că el e homosexual ar fi probabil o mostră frumos-povestibilă de savoare ludică, un teatru de insinuari suculente şi autoironice. Cernea? Cosorul lui Moceanu (oricare parte). Pentru că Remus e serios, doar se războieşte cu statu-quo-ul fundamentalist al societăţii româneşti. E numai bun pentru următorul triptic naiv al lui Diego Rivera: "Militant progresist grăsuţ luptând cu Tradiţia". Tradiţia care, conform lui Cernea, ar fi învinsă dacă am avea o preşedintă "romă, lesbiană şi atee".

De ce romă, lesbiană şi atee? De ce nu un preşedinte lapon evreu politehnist? Sau un marinar tătar cu defect de vedere?

Să cauţi diferenţa cu orice preţ – iată o formă de nejustificată discriminare. Mie imi pasă extrem de puţin dacă preşedintele e de etnie rom, de asemenea extrem de puţin despre orientarea lui sexuală, de asemenea extrem de puţin de apartenenţa religioasă – eu însumi sunt ateu.

Însă lui Remus Cernea îi pasă. Aparent e o virtute clasarea într-o anumită facţiune, etnică, sexuală sau religioasă. Dacă nu e asta discriminare, atunci nu ştiu ce e.

Remus Cernea: da, ţie nu iti pasă, dar în glodul satelor româneşti, în iarba verde de acasă – ăia cam asta gândesc. Aşa, şi? Tu crezi ca oamenii sunt “fundamentalişti” în virtutea unei doctrine extrem-religioase şi homofobe? Sunt pur şi simplu needucaţi, nu fundamentalişti, ei ştiu că de Crăciun se taie porcul iar de Paşti se taie mielul, cât despre sexul anal între bărbaţi, popa nu are deloc cuvinte de laudă (în public). La ce te aştepţi, la dispute doctrinare cu badea Gheorghe? Tradiţia, pentru ei, înseamnă cei şapte (şaptezeci de) ani de acasă, buni sau răi; aşa au învăţat, aşa îţi spun în faţă. Războiul cu asemenea oameni se numeşte Educaţie; educaţia îi învaţă că oameni sunt şi unii şi ceilalţi. La ce bun o preşedintă romă, lesbiană şi atee – sună ca un "ba pe-a mătii" progresist (Nu-i aşa, bade Gheorghe, că nu-ţi plac ţiganii, poponarii şi ateii? Ei, iacă, avem un preşedinte din ăsta, să vedem ce mai faci acum).

Dar Remus Cernea nu se războieşte numai cu tradiţia lui nea Gheorghe, ci cu Tradiţia în genere, cea care stabileşte şi aranjează norme – e revolta acneic-juvenilă a adolescentului faţă de părinţii care spun "nu ai voie". Înainte vreme, unul ca Cernea, fără mijloace proprii şi neizbutind nimic, n-ar fi avut nicio voce pe care să-şi glăsuie suferinţa. Acum, în vremea democraţiei şi a votului universal, milioane de Remuşi ies la vedere in social media sau pe stradă (mişcările Occupy) îmbufnându-se ca ţaţele: eu n-am, vreau şi eu ce ai tu! Nu contează că nu ştiu nimic, că n-am fost în stare să termin o facultate, că stau cu părinţii, am şi eu două mâini şi două picioare, sunt antropomorfic corect, deci merit; dă-mi şi mie un os de ros şi-un boţ de mămăligă!

Ia, Cerneo, un os de consilier.

Ma ierţi dacă arăt o lipsă de încredere faţă de cei ce susţin cu prea multă îndârjire cauza perifericilor; asta e deoarece suspectez că ei înşişi se simt periferici şi empatizează. Nu dintr-o lipsă de compasiune n-am încredere în ei, ci deoarece, trăind într-o ţară cu valori extrem de laxe, ştiu că e foarte uşor sa treci nişte praguri. Dacă e aşa de uşor, de ce nu le-ai trecut? Ce ar împiedica o lesbiană romă atee să îşi dea licenţa şi să aibă un loc real de muncă? Există o legislaţie împotriva acestora? Crezi ca o firmă cu o foame serioasă de headcount ar avea greţuri ideologico-rasiale? Poate dacă eşti absolvent român de cultură înaltă şi iţi displace orice activitate în afara causeriei de bodegă îţi va fi mai greu să te angajezi, dar asta nu are nimic de-a face cu etnia sau religia.

Dacă ai impresia ca oamenii sunt discriminaţi nejustificat, fii tu însuţi în poziţia "can do", altfel nu ai căderea morală, din starea celui care n-are chef (căci de putut poţi, nu?), să spui că ar trebui sa se poată.

Există un articol EvZ care il demască pe Remus Cernea drept pletos, ateu, satanist, purtător de tricou cu Pink Floyd (printre altele, autorul se întreabă: "bea Remus Cernea sânge de cocoş negru?") Pare – şi e – un atac la persoană. Contestându-i ziaristului EvZ (aflat in stadiul semi-alfabet al confuziei antinomice satanism-ateism) legitimitatea atacului, aceasta nu validează poziţia de asemeni preintelectuală a lui Remus Cernea. Faptul că te atacă un idiot nu te transformă în geniu. Vorba lui Carl Sagan, oamenii au râs de Galilei, dar oamenii au râs şi de clovnul Bozo.

În fine, nu ştiu de la ce podgorie bea Remus Cernea sânge de cocoş negru, însă mie să nu‑mi daţi să beau cocoş de acolo.

De ce nu există Dumnezeu (I: raţional vorbind)

Există oameni care, deşi non-religioşi, sunt convinşi de existenţa unui creator al Universului. Sunt gata să lase deoparte Vechiul şi Noul Testament, pe Isus şi imaculata concepţiune, precum şi întreaga filozofie a păcatului originar şi mîntuirii, pentru a argumenta pentru "prima cauză" şi "complexitatea ireductibilă".

E, aparent, evident că toate lucrurile au o cauză, de asemenea, că ochiul e un mecanism prea complex pentru a fi apărut pe cale naturală. Ce a fost la "început"? Cum poţi să spui că Universul a apărut din nimic?

Dumnezeu e o fiinţă conştientă care a creat Universul precum şi toate fiinţele vii. Asta ca să ştim cu cine avem de-a face. Adăugând detalii (mântuire, Isus etc), ne lovim de obstacole teologice: vom găsi întotdeauna o biserică sau sectă în dezacord cu presupunerea noastră. Din această cauză, îndepărtăm sursele potenţiale de obiecţiuni şi rămânem cu minimum minimorum: imaginea unui Dumnezeu cu care toate dogmele, inclusiv extrem de mulţi necredincioşi (în sens tradiţional) sunt de acord.

În ce sens există acest Dumnezeu minimal?

Foarte mulţi sunt familiari cu butada lui Russell: undeva între Marte şi Jupiter orbitează în jurul Pământului un mic ceainic. Demonstraţi că nu am dreptate.

Există o probabilitate > 0 ca acel ceainic să existe? Da, evident. O misiune NASA a lansat un ceainic pe orbită, ca răspuns la glumele făcute pe baza ceainicului lui Russell. Orice agenţie spaţială normală, cu simţul umorului, ar proceda similar.

Făcând abstracţie de umorul NASA, ce şanse are ceainicul respectiv să existe acolo? Oricine poate inventa o explicaţie fizic plauzibilă pentru ceainicul respectiv. O expediţie extraterestră a investigat acum 100 de ani în Minneapolis casa unei bunicuţe. Au scanat tot ce au putut scana, şi pe nava lor au încercat să reproducă ceea ce vedeau în casele pământenilor. Printre altele, acest ceainic, care, din cauza unui accident nefericit, s-a pierdut undeva după orbita lui Marte. E extrem de improbabil, dar poate cineva susţine că e fizic imposibil?

Nu numai atât, dar cum cunoştinţele noastre despre Univers sunt incomplete, orice afirmaţie cu sens (deci nu "toate cercurile pătrate sunt albastre") are şanse să cuprindă ceva fizic posibil. Inclusiv "toţi corbii sunt albi" sau solipsismele.

Atunci "Dumnezeu există" nu înseamnă "este fizic posibil să etc etc". Asta e o tautologie. Dacă am spune că ceva există în sensul ăsta, n-am spune nimic. Nimeni nu poate să demonstreze negaţia – că Dumnezeu nu poate exista.

Dacă mâine nu m-aş duce la serviciu motivând că "la nr. 28, un papagal roz invizibil îmi va arunca o cărămidă în cap", m-ar crede cineva? Nu, pentru că nimic din realitatea observabilă nu indică aşa ceva. Corect vorbind, nu voi spune "un papagal roz invizibil care să-mi arunce o cărămidă în cap nu există", ci "atribui o probabilitate neglijabilă faptului că...". De ce atribui o probabilitate neglijabilă existenţei papagalului?

-         deoarece nu există o Teorie a Papagalului Roz. Nu a propus nimeni un mecanism de fapte în care un papagal roz să fie integrat şi care să explice fenomene existente, cu atât mai puţin un mecanism de testare a acestei teorii.

-         deoarece un papagal roz nu a fost observat de către mine sau de către o sursă neinteresată, niciodată.

-         deoarece, întotdeauna cînd eu sau altcineva afirm existenţa unui papagal roz care face X sau Y, există o explicaţie perfect valabilă a lui X sau Y care nu presupune un papagal roz. Prin "perfect valabilă" înţeleg ceva care contrazice una dintre cele două propoziţii de mai sus. Adică, fie există o Teorie a Cârtiţei Albastre, care explică şi prezice X sau Y, fie a fost observată de către surse neinteresate o cârtiţă albastră care... înţelegeţi ideea.

Cred că este metodologic corect să spunem că, în cazul în care toate cele trei cazuri de mai sus sunt adevărate, un papagal roz nu există. Doar metodologic şi nu logic, deoarece nimic nu interzice, în continuare, posibilitatea fizică a papagalului roz.

Dacă acceptăm înţelesul de mai sus al cuvântului "existenţă", Dumnezeu nu există:

Nu există o Teorie a lui Dumnezeu în sens ştiinţific; a afirma că Dumnezeu e la originea tuturor lucrurilor/intervine în faptul X din istorie nu conţine nimic testabil (cum se poate invalida ipoteza?) şi are putere predictibilă zero. De asemenea, nimic din teoriile ştiinţifice actuale nu are nevoie de Dumnezeu ca să funcţioneze.

Nimeni nu l-a observat vreodată pe Dumnezeu. Pavel din Tars nu e o sursă neinteresată.

Întotdeauna cînd se afirmă "Dumnezeu a făcut X sau Y" – fie că vorbim de un pacient în moarte clinică revenit la viaţă, fie că vorbim de apariţia ochiului – există o explicaţie alternativă perfect valabilă şi documentată.

Acest ultim caz e interesant deoarece neînţelegerea lui constituie baza argumentaţiei non-religioşilor pentru existenţa lui Dumnezeu. E aşa numitul "God of the gaps" – "nu înţeleg X, deci există un Dumnezeu care e responsabil de X". În toate cazurile - nu în majoritatea, ci în toate – există o teorie ştiinţifică (adica nu imaginaţia bunicii Samara despre broaştele ţestoase care sprijină Pământul) care explică X. Motivul argumentaţiei prin "God of the gaps" e doar ignoranţa oamenilor. Două exemple sunt în mod particular interesante.

1.) Argumentul cauzal al existenţei lui Dumnezeu

a.)   Tot ceea ce există are o cauză

b.)   Universul există

c.)   deci Universul are o cauză, şi anume Dumnezeu

Acest argument, oarecum copilăresc, pare să ignore următoarele:

-         nu e clar ce înţelegem prin cauză. Aristotel distingea patru tipuri de cauze. Sosa distinge de asemenea, patru. Etc.

-         fie şi aşa, mă rezum, intuitiv, la cauză ca "ceea ce produce X". Care este cauza dezintegrării radioactive atunci, un fenomen pur aleator? Se pare că a.) nu e peste tot valabil.

-         fie a.) totuşi valabil, de ce Universul a fost creat de Dumnezeu şi nu de Viezurele-timid-de câmpie? Sau vorbim de unul şi acelaşi lucru?

2.) Complexitatea ireductibilă

a.)   Acest obiect complex are un creator

b.)   Acest obiect Y pare să fie la fel de complex ca şi X

c.)   deci Y are şi el un creator.

Sweet.

         

Pentru orice organ care e "prea complex pentru a fi evoluat" există un drum biologic perfect explicat şi acceptabil. În particular, pentru evoluţia ochiului, fie exemplul de aici. Sunt prea multe cazuri accesibile pe Internet pentru a invoca lipsa informaţiei.

În plus, nimeni nu pare să aibă ceva cu acel "pare să" din b.)

De asemenea, nimic din argument nu interzice prezenţa mai multor creatori. De ce acelaşi Dumnezeu a creat şi ochiul şi nervul laringeal?

Nota bene. Nu putem face nimic cu cei care afirmă existenţa lui Dumnezeu în pofida logicii (credo quia absurdum). Ei sunt obiectul altei argumentaţii.

Nota bene II. Există însă extrem de mulţi oameni, perfect normali şi educaţi, care iau de bună existenţa lui Dumnezeu deoarece tradiţia le spune asta iar ei nu se gândesc mai departe deoarece nu le trece prin minte să se gândească. Aceşti oameni nu sunt familiari cu "God of the gaps" şi cu acest gen de argumente, pentru că nu au căutat niciodată să citească aşa ceva. Limbajul unui astfel de discurs trebuie să fie natural, clar pentru un copil de 10 ani, altfel, dacă e prea abstract şi scientizat, e degeaba.

Nota bene III. În Lausanne se încearcă simularea unui creier uman folosind un supercomputer (proiectul Blue Brain). În caz că reuşeşte, pentru un astfel de creier simulat, noi am fi Dumnezeu, o instanţă observabilă de papagal roz.

Tristeţe şi Salam

Se pare că primăria Clujului a interzis manelele şi scuipatul cu seminţe în taxiuri. Costi Rogozanu e, fireşte, revoltat de acest atentat la "libertatea de exprimare prin gust muzical".

Noi cei de pe aici am început să aruncăm cu ouă roşii stricate şi drob împuţit în Costi, dar omul are dreptate: în Cluj taximetriştii sunt într-adevăr discriminaţi. Iată o relatare de pe teren:

"Sunt un bucureştean de două zile cu treburi prin Cluj. Vă scriu ca să înţelegeţi şi Dvs ce se întâmplă acolo.

De dimineaţă, de cum am aterizat, fuga într-un taxi. Am urcat, mi-am pus centura… Oroare! Prins cum eram cu graba, nu-mi dădusem seama că başii bubuiau îngrozitor şi o voce cvasi-feminină behăia ceva despre o umbrelă. M-am întors spre stânga să spun şoferului să dea mai incet.. a doua surpriză! Şoferul era o adolescentă de nici 16 ani, cu pantaloni trei-sferturi roz, tricou cu strassuri si cu un efluviu de ritzi-pitzi-uri (sau cum le zice) prin păr. De fapt, nici nu ştiu bine ce era păr şi ce era plastic! M-a privit serios pe deasupra ochelarilor de soare (era 6 dimineaţa şi sta să plouă) şi mi-a spart un balon de gumă in faţa: "Ce mă… nu-ţi place Rihanna?" (sau cred că asta a zis).

I-am facut un semn că "lasă" şi am tulit-o din maşină. Noroc că în spate era alt taxi.

Ah, ce bine! Aer condiţionat, linişte. Un batrânel amabil, cu papion. Papion? L-am privit mai atent. Părea îmbrăcat de gală tipul. Am dat să-l întreb de ce, dar a ridicat mâna, să tac. A închis ochii şi părea că aşteaptă ceva. Părea in transă. Era o linişte nefirească, nepamânteană.

Şi apoi a coborât mâna. Dirija! Din cele şase difuzoare ale maşinii izbucniră dintr-o dată zeci de alămuri, ca şase mii de draci călărindu-l pe creier pe Wagner! Hectometri de coarde, un batalion de fagoţi, o divizie de timpane, o tubă cât o catedrală îmi răsuceau nervii pe alăturari nefireşti de tonalităţi si tritonuri satanice! Bătrânelul îşi agita braţele spasmodic fără să scoată un sunet, îşi ridicase ochii închişi către acoperiş şi la colţul buzelor îi apăruseră firişoare de salivă.

Mi-am smuls laptopul din spate, am încercat uşa - slavă domnului, nu o blocase, am fugit fară să mă uit înapoi.

Al treilea taxi… eram păţit de acum, am deschis cu prudenţă uşa. Maşina era un Dodge vechi iar şoferul, un tip tuns zero, cu mustăţi uriaşe şi o geacă de blugi. De sub geacă se iţea un tricou cu ultimul album Cannibal Corpse. Pe undeva, am ghicit că sub el era un tricou cu penultimul album Cannibal Corpse.

"Cam cât de aici până pe Horia?", l-am intrebat.

S-a uitat la mine fix preţ de câteva secunde, apoi a facut un gest cu mâna ca şi cum ar fi chinuit o chitara şi a glăsuit: "Djeeeeeeeeee! Dji-Dji! Djiunnnnngh!" Am închis uşa.

Nu vă mai spun câte ore am căutat un taxi normal in aeroport… Am catalogat şase melomani nebuni (doi cu Wagner, unul cu ceva modern pentru orgă, poate Reger, restul operă italiană), douăzeci de rockeri dintre care un fan black-metal care îşi transformase taxiul in coşciug, şase piţipoance care ascultau pop la maximum si plescăiau gumă.

Până când l-am văzut. Stătea mai retras, într-o Solenza amărâtă. Mă gândisem să sun un prieten să vină să ma ia sau să iau un autobuz, dar mi-am zis că nu strică sa incerc. Am apăsat uşurel pe mâner.

EL era îmbrăcat într-un trening vechi, albastru, avea şosete albe şi şlapi. De retrovizor erau agăţate calendare religioase slinoase, căteluşi de plus şi un fanion cu Manchester United. Faţa nerasă şi tristă imi amintea de un gupi căruia ai uitat să-i dai de mâncare.

"O să-mi pui muzică la maximum?" l-am intrebat din start. S-a uitat la mine cu ochi tulburi si rugători şi a făcut din cap ca nu. Dar ştiam ce se poate întâmpla. L-am privit drept in ochi şi i-am zis: Guţă? Salam? Minodora la Maxim?

A oftat şi mi-a facut semn catre avizul tipărit mic de pe parbriz: "Primăria oraşului Cluj hotarăşte că…" Am citit. Am inţeles.

În seara asta o sa scriu pe blog că nu se mai poate aşa. De ce taximetriştii au voie sa pună operă la maximum, trance, house, metale, John Cage, minimalişti australieni, dar manele nu? Mai ales că printre toţi cei treizeci şi trei de taximetrişti doar unul era manelist! Şi acela nici măcar nu era ţigan! Cât de ipocriţi suntem noi românii!

Mi-am răsucit îngândurat fularul de interior şi l-am întrebat pe şofer unde pot găsi nişte iaurt. Oare ce-ar zice Rogozanu?"

Unde se vede că doamna e un porc

Un fost prim-ministru, graseiat, diplomat, civilizat şi pofticios, se întreabă dacă nu cumva voturile diasporei ar trebui să aibă o greutate relativă mai mică, fiind veneticii aceia de multişor rupţi de realităţile locale şi degrabă neplătitori de taxe pe ogorul natal.

Naturaleţea cu care doamna ridică sprâncenele a mirare, discursul sotto-voce, egal şi reţinut, disimulează frumos fondul problemei: partidul egalitarist-socialist îi vrea pe unii cetăţeni mai puţin cetăţeni decât ceilalţi. E teoria salamului cu soia din anii '90, dar pe când salamul acela cu soia se degusta pe o foaie de ziar unsuros, cu basca alături, în gară la Olteniţa, salamul cu soia de azi e vintage şi servit cu garnitură de caviar-gauche de către chelneri franţuzi (aroganţi şi uşor gay, comme il faut).

Nu e politicos să nu facem conversaţie cu doamna: îi reamintim deci că înţelesul nostru al cuvântului diaspora este, apud Wikipedia, "a permanently displaced and relocated collective".

Or, ce ar fi românii din România, o populaţie dislocată de către invaziile barbare din '44 din lumea europeană din care de abia începuse să facă parte, altceva decât "a displaced and relocated collective"? Relocaţi în spatele cortinei de fier, izolaţi de recent-achiziţionata patrie culturală, România întreagă e o diaspora care încearcă să revină timid în Sionul natal. Pentru europeanul, civilizatul Năstase, care apreciază la justa valoare locul furculiţei de peşte la o cină selectă, ar trebui să fie clar unde e centrul şi care e Dispersia.

În contrast, cei emigraţi în statele vechi ale UE sunt azi parte a centrului; căpşunari-căpşunari, dar ei se plimbă printre damele bine din Zürich, pe când noi nu.

Putem deci să fim de acord cu teoreticianul Năstase şi să batem cu furculiţa de peşte în masă: da, vrem ca voturile diasporei să conteze mai puţin, cu amendamentul că centrul trebuie definit ca totalitatea celor care activează în inima vechii Europe, iar diaspora: cei care stau la periferie, cu mâna întinsă, aşteptând să le dea voie Vanghelie să fure curent.

Atunci, mă scuzaţi, dar avansul lui Traian Băsescu este de cel puţin 50% şi mai aveţi destul de plâns pe la BEC ca să îndreptaţi asta.

E doar o teorie, făceam şi eu conversaţie cu doamna.

Ai, dom'le, curaj sa recunoşti că eşti pesedist!

pesedíst, pesedişti, s.m. Persoană care votează PSD.

Există două situaţii în care o persoană votează PSD şi nu poate fi considerată pesedistă:

-         contracandidatul PSD e Vadim, Becali sau ceva similar

-         incapacitate mentală temporară

Ar trebui să mergem până la extremele disonanţei cognitive pentru a ne convinge că Traian Băsescu este o variantă similară cu Vadim sau Becali. Nu am întâlnit încă un asemenea exemplar, dar n-ar fi exclus să existe.

În schimb, avem de-a face cu o sumedenie de cazuri în care un individ, votant anti-PSD în mod normal, se aruncă într-o mare de explicaţii cu privire la noul său mod de vot. Băsescu nu e "de dreapta", Elena Udrea e o fufă al cărei singur merit e prestaţia de tip Lewinsky, guvernul Boc e cel mai slab guvern de după '90, şi unde mai pui că Boc e şi mic de statură etc

După mintea mea, ce latră ca un câine, dă din coadă ca un câine, s-a născut în Anul Câinelui şi e alcătuit din atomi de carbon-câine, nu miaună prea des. Dacă votezi cu PSD şi nu te duci până într-acolo încât să susţii că Băsescu e un alt fel de Vadim, eşti pesedist.

Votaţi cu cine vreţi în turul II, dar nu pretindeţi că în afundul negurii esenţei sufletului aveţi bunici liberali dacă puneţi ştampila pe Mircea Geoană. Asumaţi-vă votul pentru PSD, cu tot cu istoria recentă cu care acest partid vine la pachet.

Băsescu a ciocnit, sub influenţa alcoolului, mai mulţi protoni, apoi a vorbit urât

Dacă m-aş uita vreodată la televizor şi aş nimeri peste o emisiune de susţinere greţoasă/ridicat mingea la fileu pentru Traian Băsescu, aş schimba imediat canalul fără să cred o iotă din ce s-ar vehicula în emisiunea respectivă.

Pentru votanţii PSD (mai vechi şi mai noi) + nehotărâţii fără discernământ, povestea copilului abuzat de tiranul portocaliu stoarce instantaneu lacrimi. Faptul că tocmai Antena 3/Realitatea sunt majoretele îngrijorate de controlul nervilor publici nu trezeşte nicio suspiciune. De asemenea faptul că înregistrarea datează din 2004. Timp de 5 ani martorii oculari ai evenimentului (populaţie, presă) au fost hăituiţi/ameninţaţi cu moartea/prea speriaţi ca să vorbească. Le-a fost prea frică să împărtăşească soarta lui Mircea Badea, în detenţie la Gherla, a lui Voiculescu, cu cătuşe la mâini, a lui Năstase, făcând pipi pe el în celulă ca să se încălzească.

Ce-i aia maică, frame? În frame-ul t am mâna lui Băsescu în poziţia X, iar în frame-ul t+5 în poziţia X+5, fără poziţii intermediare? Bietul copil!

Nu era mai simplu ca Antena 3 să difuzeze un film cu don Leoncio biciuind-o pe Isaura? La o analiză atentă, Valentin Stan arată că mâna lui Băsescu apucă biciul, schiţează semnul Satanei, o loveşte pe Isaura. Camera insistă pe faţa lui don Leoncio, chinuită de ceva între culpabilitate şi puseu sadoerotic, dar nu vă lăsaţi păcăliţi. Nu poţi înşela o gospodină.

În pofida analizei excelente a lui Alex Mihăileanu de aici, filmul este 100% genuin. Bogdan Istrătoiu este copilul musulman botezat de Băsescu. În momentul în care Băsescu, cocoţat pe podium, a strigat ceva, copilul a exclamat "Allah..."

Sunt convins că şi pentru Dvs ar fi fost prea mult.