De ce nu există Dumnezeu (I: raţional vorbind)

Există oameni care, deşi non-religioşi, sunt convinşi de existenţa unui creator al Universului. Sunt gata să lase deoparte Vechiul şi Noul Testament, pe Isus şi imaculata concepţiune, precum şi întreaga filozofie a păcatului originar şi mîntuirii, pentru a argumenta pentru "prima cauză" şi "complexitatea ireductibilă".

E, aparent, evident că toate lucrurile au o cauză, de asemenea, că ochiul e un mecanism prea complex pentru a fi apărut pe cale naturală. Ce a fost la "început"? Cum poţi să spui că Universul a apărut din nimic?

Dumnezeu e o fiinţă conştientă care a creat Universul precum şi toate fiinţele vii. Asta ca să ştim cu cine avem de-a face. Adăugând detalii (mântuire, Isus etc), ne lovim de obstacole teologice: vom găsi întotdeauna o biserică sau sectă în dezacord cu presupunerea noastră. Din această cauză, îndepărtăm sursele potenţiale de obiecţiuni şi rămânem cu minimum minimorum: imaginea unui Dumnezeu cu care toate dogmele, inclusiv extrem de mulţi necredincioşi (în sens tradiţional) sunt de acord.

În ce sens există acest Dumnezeu minimal?

Foarte mulţi sunt familiari cu butada lui Russell: undeva între Marte şi Jupiter orbitează în jurul Pământului un mic ceainic. Demonstraţi că nu am dreptate.

Există o probabilitate > 0 ca acel ceainic să existe? Da, evident. O misiune NASA a lansat un ceainic pe orbită, ca răspuns la glumele făcute pe baza ceainicului lui Russell. Orice agenţie spaţială normală, cu simţul umorului, ar proceda similar.

Făcând abstracţie de umorul NASA, ce şanse are ceainicul respectiv să existe acolo? Oricine poate inventa o explicaţie fizic plauzibilă pentru ceainicul respectiv. O expediţie extraterestră a investigat acum 100 de ani în Minneapolis casa unei bunicuţe. Au scanat tot ce au putut scana, şi pe nava lor au încercat să reproducă ceea ce vedeau în casele pământenilor. Printre altele, acest ceainic, care, din cauza unui accident nefericit, s-a pierdut undeva după orbita lui Marte. E extrem de improbabil, dar poate cineva susţine că e fizic imposibil?

Nu numai atât, dar cum cunoştinţele noastre despre Univers sunt incomplete, orice afirmaţie cu sens (deci nu "toate cercurile pătrate sunt albastre") are şanse să cuprindă ceva fizic posibil. Inclusiv "toţi corbii sunt albi" sau solipsismele.

Atunci "Dumnezeu există" nu înseamnă "este fizic posibil să etc etc". Asta e o tautologie. Dacă am spune că ceva există în sensul ăsta, n-am spune nimic. Nimeni nu poate să demonstreze negaţia – că Dumnezeu nu poate exista.

Dacă mâine nu m-aş duce la serviciu motivând că "la nr. 28, un papagal roz invizibil îmi va arunca o cărămidă în cap", m-ar crede cineva? Nu, pentru că nimic din realitatea observabilă nu indică aşa ceva. Corect vorbind, nu voi spune "un papagal roz invizibil care să-mi arunce o cărămidă în cap nu există", ci "atribui o probabilitate neglijabilă faptului că...". De ce atribui o probabilitate neglijabilă existenţei papagalului?

-         deoarece nu există o Teorie a Papagalului Roz. Nu a propus nimeni un mecanism de fapte în care un papagal roz să fie integrat şi care să explice fenomene existente, cu atât mai puţin un mecanism de testare a acestei teorii.

-         deoarece un papagal roz nu a fost observat de către mine sau de către o sursă neinteresată, niciodată.

-         deoarece, întotdeauna cînd eu sau altcineva afirm existenţa unui papagal roz care face X sau Y, există o explicaţie perfect valabilă a lui X sau Y care nu presupune un papagal roz. Prin "perfect valabilă" înţeleg ceva care contrazice una dintre cele două propoziţii de mai sus. Adică, fie există o Teorie a Cârtiţei Albastre, care explică şi prezice X sau Y, fie a fost observată de către surse neinteresate o cârtiţă albastră care... înţelegeţi ideea.

Cred că este metodologic corect să spunem că, în cazul în care toate cele trei cazuri de mai sus sunt adevărate, un papagal roz nu există. Doar metodologic şi nu logic, deoarece nimic nu interzice, în continuare, posibilitatea fizică a papagalului roz.

Dacă acceptăm înţelesul de mai sus al cuvântului "existenţă", Dumnezeu nu există:

Nu există o Teorie a lui Dumnezeu în sens ştiinţific; a afirma că Dumnezeu e la originea tuturor lucrurilor/intervine în faptul X din istorie nu conţine nimic testabil (cum se poate invalida ipoteza?) şi are putere predictibilă zero. De asemenea, nimic din teoriile ştiinţifice actuale nu are nevoie de Dumnezeu ca să funcţioneze.

Nimeni nu l-a observat vreodată pe Dumnezeu. Pavel din Tars nu e o sursă neinteresată.

Întotdeauna cînd se afirmă "Dumnezeu a făcut X sau Y" – fie că vorbim de un pacient în moarte clinică revenit la viaţă, fie că vorbim de apariţia ochiului – există o explicaţie alternativă perfect valabilă şi documentată.

Acest ultim caz e interesant deoarece neînţelegerea lui constituie baza argumentaţiei non-religioşilor pentru existenţa lui Dumnezeu. E aşa numitul "God of the gaps" – "nu înţeleg X, deci există un Dumnezeu care e responsabil de X". În toate cazurile - nu în majoritatea, ci în toate – există o teorie ştiinţifică (adica nu imaginaţia bunicii Samara despre broaştele ţestoase care sprijină Pământul) care explică X. Motivul argumentaţiei prin "God of the gaps" e doar ignoranţa oamenilor. Două exemple sunt în mod particular interesante.

1.) Argumentul cauzal al existenţei lui Dumnezeu

a.)   Tot ceea ce există are o cauză

b.)   Universul există

c.)   deci Universul are o cauză, şi anume Dumnezeu

Acest argument, oarecum copilăresc, pare să ignore următoarele:

-         nu e clar ce înţelegem prin cauză. Aristotel distingea patru tipuri de cauze. Sosa distinge de asemenea, patru. Etc.

-         fie şi aşa, mă rezum, intuitiv, la cauză ca "ceea ce produce X". Care este cauza dezintegrării radioactive atunci, un fenomen pur aleator? Se pare că a.) nu e peste tot valabil.

-         fie a.) totuşi valabil, de ce Universul a fost creat de Dumnezeu şi nu de Viezurele-timid-de câmpie? Sau vorbim de unul şi acelaşi lucru?

2.) Complexitatea ireductibilă

a.)   Acest obiect complex are un creator

b.)   Acest obiect Y pare să fie la fel de complex ca şi X

c.)   deci Y are şi el un creator.

Sweet.

         

Pentru orice organ care e "prea complex pentru a fi evoluat" există un drum biologic perfect explicat şi acceptabil. În particular, pentru evoluţia ochiului, fie exemplul de aici. Sunt prea multe cazuri accesibile pe Internet pentru a invoca lipsa informaţiei.

În plus, nimeni nu pare să aibă ceva cu acel "pare să" din b.)

De asemenea, nimic din argument nu interzice prezenţa mai multor creatori. De ce acelaşi Dumnezeu a creat şi ochiul şi nervul laringeal?

Nota bene. Nu putem face nimic cu cei care afirmă existenţa lui Dumnezeu în pofida logicii (credo quia absurdum). Ei sunt obiectul altei argumentaţii.

Nota bene II. Există însă extrem de mulţi oameni, perfect normali şi educaţi, care iau de bună existenţa lui Dumnezeu deoarece tradiţia le spune asta iar ei nu se gândesc mai departe deoarece nu le trece prin minte să se gândească. Aceşti oameni nu sunt familiari cu "God of the gaps" şi cu acest gen de argumente, pentru că nu au căutat niciodată să citească aşa ceva. Limbajul unui astfel de discurs trebuie să fie natural, clar pentru un copil de 10 ani, altfel, dacă e prea abstract şi scientizat, e degeaba.

Nota bene III. În Lausanne se încearcă simularea unui creier uman folosind un supercomputer (proiectul Blue Brain). În caz că reuşeşte, pentru un astfel de creier simulat, noi am fi Dumnezeu, o instanţă observabilă de papagal roz.

Tristeţe şi Salam

Se pare că primăria Clujului a interzis manelele şi scuipatul cu seminţe în taxiuri. Costi Rogozanu e, fireşte, revoltat de acest atentat la "libertatea de exprimare prin gust muzical".

Noi cei de pe aici am început să aruncăm cu ouă roşii stricate şi drob împuţit în Costi, dar omul are dreptate: în Cluj taximetriştii sunt într-adevăr discriminaţi. Iată o relatare de pe teren:

"Sunt un bucureştean de două zile cu treburi prin Cluj. Vă scriu ca să înţelegeţi şi Dvs ce se întâmplă acolo.

De dimineaţă, de cum am aterizat, fuga într-un taxi. Am urcat, mi-am pus centura… Oroare! Prins cum eram cu graba, nu-mi dădusem seama că başii bubuiau îngrozitor şi o voce cvasi-feminină behăia ceva despre o umbrelă. M-am întors spre stânga să spun şoferului să dea mai incet.. a doua surpriză! Şoferul era o adolescentă de nici 16 ani, cu pantaloni trei-sferturi roz, tricou cu strassuri si cu un efluviu de ritzi-pitzi-uri (sau cum le zice) prin păr. De fapt, nici nu ştiu bine ce era păr şi ce era plastic! M-a privit serios pe deasupra ochelarilor de soare (era 6 dimineaţa şi sta să plouă) şi mi-a spart un balon de gumă in faţa: "Ce mă… nu-ţi place Rihanna?" (sau cred că asta a zis).

I-am facut un semn că "lasă" şi am tulit-o din maşină. Noroc că în spate era alt taxi.

Ah, ce bine! Aer condiţionat, linişte. Un batrânel amabil, cu papion. Papion? L-am privit mai atent. Părea îmbrăcat de gală tipul. Am dat să-l întreb de ce, dar a ridicat mâna, să tac. A închis ochii şi părea că aşteaptă ceva. Părea in transă. Era o linişte nefirească, nepamânteană.

Şi apoi a coborât mâna. Dirija! Din cele şase difuzoare ale maşinii izbucniră dintr-o dată zeci de alămuri, ca şase mii de draci călărindu-l pe creier pe Wagner! Hectometri de coarde, un batalion de fagoţi, o divizie de timpane, o tubă cât o catedrală îmi răsuceau nervii pe alăturari nefireşti de tonalităţi si tritonuri satanice! Bătrânelul îşi agita braţele spasmodic fără să scoată un sunet, îşi ridicase ochii închişi către acoperiş şi la colţul buzelor îi apăruseră firişoare de salivă.

Mi-am smuls laptopul din spate, am încercat uşa - slavă domnului, nu o blocase, am fugit fară să mă uit înapoi.

Al treilea taxi… eram păţit de acum, am deschis cu prudenţă uşa. Maşina era un Dodge vechi iar şoferul, un tip tuns zero, cu mustăţi uriaşe şi o geacă de blugi. De sub geacă se iţea un tricou cu ultimul album Cannibal Corpse. Pe undeva, am ghicit că sub el era un tricou cu penultimul album Cannibal Corpse.

"Cam cât de aici până pe Horia?", l-am intrebat.

S-a uitat la mine fix preţ de câteva secunde, apoi a facut un gest cu mâna ca şi cum ar fi chinuit o chitara şi a glăsuit: "Djeeeeeeeeee! Dji-Dji! Djiunnnnngh!" Am închis uşa.

Nu vă mai spun câte ore am căutat un taxi normal in aeroport… Am catalogat şase melomani nebuni (doi cu Wagner, unul cu ceva modern pentru orgă, poate Reger, restul operă italiană), douăzeci de rockeri dintre care un fan black-metal care îşi transformase taxiul in coşciug, şase piţipoance care ascultau pop la maximum si plescăiau gumă.

Până când l-am văzut. Stătea mai retras, într-o Solenza amărâtă. Mă gândisem să sun un prieten să vină să ma ia sau să iau un autobuz, dar mi-am zis că nu strică sa incerc. Am apăsat uşurel pe mâner.

EL era îmbrăcat într-un trening vechi, albastru, avea şosete albe şi şlapi. De retrovizor erau agăţate calendare religioase slinoase, căteluşi de plus şi un fanion cu Manchester United. Faţa nerasă şi tristă imi amintea de un gupi căruia ai uitat să-i dai de mâncare.

"O să-mi pui muzică la maximum?" l-am intrebat din start. S-a uitat la mine cu ochi tulburi si rugători şi a făcut din cap ca nu. Dar ştiam ce se poate întâmpla. L-am privit drept in ochi şi i-am zis: Guţă? Salam? Minodora la Maxim?

A oftat şi mi-a facut semn catre avizul tipărit mic de pe parbriz: "Primăria oraşului Cluj hotarăşte că…" Am citit. Am inţeles.

În seara asta o sa scriu pe blog că nu se mai poate aşa. De ce taximetriştii au voie sa pună operă la maximum, trance, house, metale, John Cage, minimalişti australieni, dar manele nu? Mai ales că printre toţi cei treizeci şi trei de taximetrişti doar unul era manelist! Şi acela nici măcar nu era ţigan! Cât de ipocriţi suntem noi românii!

Mi-am răsucit îngândurat fularul de interior şi l-am întrebat pe şofer unde pot găsi nişte iaurt. Oare ce-ar zice Rogozanu?"